Povăţuiri pentru Sfânta Taină a Spovedaniei

[2009-12-28]

POVÃȚUIRI PENTRU SFÂNTA TAINÃ A SPOVEDANIEI
Spovedania (Mãrturisirea), Tainã a Bisericii, este de fapt dezbrãcarea omului de pãcate și înnoirea lui prin botezul lacrimilor de pocãințã și prin iertarea haricã, pe care o savârșește asupra lui preotul.
În Taina Spovedaniei, omul trebuie sã conclucreze cu Dumnezeu ca sã se poatã vindeca și ridica la o viațã nouã și curatã. Cãința trebuie sã fie unitã cu rugãciunea, cãci lacrimile spalã pãcatul și sunt socotite ca al doilea botez.
Dacã ai cãzut, nu deznãdãjdui, ci îndatã te ridicã. Deseori, însãși cãderea noastrã poate sã ne fie cel mai puternic prilej de a deștepta în noi cãința și întoarcerea spre drumul curãției, sfințeniei și desãvârșirii noastre.
Ca sã te mãrturisești, trebuie sã ai un duhovnic pe care sã-l cauți și sã-l alegi numai din pricini duhovnicești. Duhovnicul, pe lângã sãvârșitorul Tainei de dezlegare, este și doctor sufletesc și cu cât ne cunoaște mai bine, cu atât ne poate ajuta mai mult.
Cel ce acoperã la spovedit sau nu spune vreun pãcat de moarte, de care-și aduce aminte, face un nou pãcat de moarte, și în loc de folos, are pagubã. Dacã ai totuși un pãcat de moarte pe care nu l-ai mãrturisit la spovedanie, fiindcã l-ai uitat fãrã voia ta, atunci este destul dacã-l mãrturisești la spovedania urmãtoare. Dacã nu l-ai mãrturisit de rușine sau pentru cã nu ți-ai fãcut bine cercetarea cugetului, atunci trebuie sã spui duhovnicului la câte spovedanii nu l-ai mãrturisit și sã faci o mãrturisire desãvârșitã.
Dupã pravilele bisericești, schimbarea duhovnicului este opritã cu strãșnicie: Orice om sau femeie de-și va lãsa duhovnicul fãrã de oarecare vinã și se va spovedi la altul sã se despartã de Bisericã, dimpreunã cu acela care îl primește astfel pre dânsul...
Spovedania trebuie sã aibã înaintea ei o amãnunțitã cercetare a cugetului și hotãrârea tare de a ne îndrepta, precum și de a nu ne mai întoarce la viața pãcãtoasã. Duhovnicul poate fi cercetat și înainte cu câteva zile de a ne spovedi, cerându-i ajutor pentru pregãtirea de spovedanie.
Din îndrumãrile unui mare duhovnic, dãm aici câteva sfaturi pentru înlesnirea unei bune mãrturisiri a pãcatelor, precum și o paginã de cugetare adâncã. Este un cuvânt al marelui stareț Macarie de la Optina, care glãsuiește așa:
1. La spovedanie nu trebuie sã repeți acele pãcate de care te-ai cãit mai înainte, de care ai fost dezlegat și pe care nu le-ai mai sãvârșit. Altminteri, ar însemna o neîncredere în puterea Tainei ce se sãvârșește prin spovedanie.
2. Nu trebuie sã-ți amintești de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai fãptuit pãcatele, ci sã te osândești numai pe tine.
3. Sfinții Pãrinți opresc pe credincios sã-și spunã pãcatele în toate amãnuntele, ci îl sfãtuiesc numai sã și le recunoascã îndeobște, pentru ca nu cumva luându-le pe fiecare în parte sã dea prilej de smintealã atât sufletului sãu cât și duhovnicului.
4. Tu ai venit sã te pocãiești și totuși nu te cãiești de pãcatele tale, fiindcã nu știi cum trebuie sã te pocãiești: adicã îți sãvârșești pocãința în chip rece și împietrit.
5. Tu ai înșirat toate mãrunțișurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scãpat din vedere. Nu ți-ai mãrturisit cele mai grele pãcate. N-ai recunoscut și n-ai însemnat cã: tu nu iubești pe Dumnezeu, urãști pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul Domnului și ești plin de mândrie și de slavã deșartã. În aceste patru pãcate intrã toatã rãutatea și toatã stricãciunea noastrã sufleteascã. De fapt, ele sunt rãdãcinile cele mai însemnate, din care rãsar toate vlãstarele cãderilor noastre în felurite pãcate.
Cercetarea cugetului. Trezvia conștiinței
Toate aceste pãcate grele le gãsesc într-adevãr în mine atunci când îmi cercetez în chip amãnunțit simțirile și faptele:
1. Ar trebui sã iubesc mai mult pe Dumnezeu cãci dacã L-aș iubi mai mult, m-aș gândi mereu la El cu o bucurie pornitã din adâncul inimii și orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plãcere deosebitã. Dimpotrivã, eu mã gândesc mai des și cu mai multã desfãtare la cele pãmântești, în timp ce cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuiește decât greutate și uscãciune. Dacã L-aș iubi, atunci convorbirea cu El din vremea rugãciunii m-ar hrãni, m-ar mulțumi și m-ar duce cãtre o legãturã neîntreruptã cu EL. Eu însã nu numai cã nu mã desfãt în rugãciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mã rog: mã lupt cu oboseala, slãbesc din pricina trândãviei și sunt gata sã mã îndeletnicesc cu mai multã plãcere cu orice alt lucru mãrunt, numai ca sã scurtez sau sã pun capãt rugãciunii.
În vorbirile despre lucruri nefolositoare, despre cele neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plãcere; iar în vorbirile despre Dumnezeu sunt uscat, obosit și trândav. Și chiar atunci când, uneori, sunt atras fãrã voie spre vorbirile dumnezeiești, caut sã trec mai repede la cele care-mi mãgulesc patimile. Sunt biruit de dorința de a dobândi cât mai multe cunoștințe din ale lumii, în timp ce învãțãturile legii Domnului, cunoștințele despre Dumnezeu, despre religie nu-mi lasã nicio urmã în minte, nu-mi hrãnesc sufletul. De aceea, socot cã toate aceste îndeletniciri, departe de a fi niște treburi de seamã în viața unui creștin, sunt numai niște lucruri lãturalnice și de prea micã însemnãtate, de care ar trebui sã mã ocup numai în timpul liber când nu am altceva mai bun de fãcut. Scurt vorbind, dacã dragostea lui Dumnezeu se cunoaște dupã împlinirea poruncilor Lui, așa cum spune și Mântuitorul: Dacã Mã iubiți, veți pãzi poruncile Mele, iar eu nu numai cã nu pãzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puținã silințã sã le împlinesc – atunci trebuie sã trag concluzia cã eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o întãrește și Sf. Vasile cel Mare, când spune: Dovadã cã omul nu-L iubește pe Dumnezeu și pe Hristosul sãu este și faptul cã el nu-I împlinește poruncile.
2. Nu am dragoste pentru aproapele, cãci departe de a mã hotãrî, potrivit Evangheliei, sã-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici mãcar bunãstarea, fericirea, liniștea în folosul fratelui meu. Dacã l-aș iubi ca pe mine însumi, așa cum poruncește Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea și pe mine, iar fericirea lui m-ar umple și pe mine de bucurie. Pe câtã vreme eu, dupã ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mã intristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepãsãtor și – ceea ce e o vinã și mai mare – simt parcã o plãcere când aud astfel de istorisiri; iar pe deasupra, eu nu acopãr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci rãspândesc vorbã despre ele și le osândesc. Bunãstarea, cinstea și fericirea lui nu mã înveselesc, ca și cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desãvârșire strãin de mine, ele nu trezesc în sufletul meu niciun simțãmânt de bucurie; dimportrivã, ele stârnesc în inima mea un fel de invidie sau chiar dispreț.
3. Nu sunt tare în credințã. Dacã aș fi fost bine încredințat și aș fi avut o credințã tare, cã – fãrã îndoialã – dincolo de mormânt este o viațã veșnicã, cu o anumitã rãsplatã pentru faptele sãvârșite pe pãmânt, atunci m-aș fi gândit fãrã încetare la ceea ce mã așteaptã. Un simplu gând despre nemurire m-ar fi îngrozit și mi-aș fi trãit viața aceasta ca un creștin care e gata sã intre în patria cereascã. Dimpotrivã, eu nici nu-mi pun problema veșniciei, iar sfârșitul vieții de aici îl socot ca pe un fel de capãt al traiului meu. Uneori un gând tainic mi se cuibãrește în minte: cine știe ce va fi dupã moarte? Și chiar dacã spun cã eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, dar inima rãmâne departe de puternica încredințare în cele veșnice, ceea ce o dovedesc fãțiș toate fpatele mele și necontenita grijã pentru o mai bunã întocmire a vieții mele trupești. Dar dacã Sfânta Evanghelie, care e cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primitã în inima mea cu credințã, eu m-aș fi ocupat mereu de ea, m-aș fi desfãtat cu citirea ei, ba chiar o simplã privire aruncatã asupra ei ar fi deșteptat în mintea mea o adâncã evlavie. Înțelepciunea, fericirea și iubirea ce sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aș fi desfãtat cu învãțãturile legii Domnului zi și noapte, m-aș fi hrãnit cu ele cum te hrãnești cu pâinea cea de toate zilele și aș fi purces din toatã inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pãmântești n-ar fi fost în stare sã mã abatã de la aceastã hotãrâre. Și, cu toate acestea, eu chiar dacã mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la vreme de nevoie, fie dintr-o anumitã ispitã. Și fiindcã în asemenea împrejurãri nu mã pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei, simt cã mã cuprinde o uscãciune, o lipsã de interes și, ca și cum m-aș afla în fața unei cãrți obișnuite, rãmân fãrã nicio roadã și sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumeascã, pe care o citesc cu mai multã plãcere și în care mi se pare cã gãsesc lucruri mai pline de noutate și interes.
4. Sunt plin de mândrie și de o trupeacã iubire de mine însumi. Toate faptele mele dovedesc urmãtorul lucru: ori de cîte ori vãd în mine ceva bun, doresc sã-l scot la ivealã ca sã mã ridic pe mine însumi în fața altora sau sã îndulcesc înlãuntrul meu. Deși în afarã arãt o oarecare smerenie, toruși în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri și mã socot în fața altora mai desãvârșit ca om sau, cel puțin, nu mai rãu decât ei. Dacã vãd la mine un neajuns, caut sã mi-l îndreptãțesc, sã-l acopãr. Mã supãr pe cei ce nu-mi dau cinstire, din care pricinã îi socot drept niște nepricepuți care nu știu sã prețuiascã oamenii. Mã laud cu binefacerile mele, cârtesc și mã bucur de nenorocirile vrãjmașilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrãrile începute de mine mã necãjesc. Și, chiar atunci când îmi dau silința sã fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu duhovnicesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc în mine însumi un idol propriu, în fața cãruia sãvârșesc o neîntreruptã slujbã, cãutând în toate faptele mele fie o plãcere pentru simțuri, fie o hranã pentru patimile și poftele mele iubitoare de desfãtãri.
Din toate cele pomenite pânã aici, vãd cã sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credințã, neiubitor de Dumnezeu și neiubitor de aproapele.
Acestea și multe altele gândind, cautã sã-ți amintești greșelile sãvârșite în cursul nopții sau în cursul zilei, mustrându-te pentru ele și fãgãduind sã nu le repeți.
(CREDINȚA ORTODOXÃ, pp. 273-275)

Sursa: Invatatura de credinta ortodoxa

Nr. accese: 9979, Ultimul acces: 2026-06-14 06:40:09